ZIARE | STIRI | TV 8 septembrie 2024

Alina* are 32 de ani. A avut perioade în care a băut zilnic? Da. A ascuns alcool? Da. A dat vinul pe vodcă? Da. Şi-a propus de zeci de ori să nu mai bea? Da. A eșuat? Da. A încercat iar să se lase? Da. A pierdut prieteni? Da. A depus eforturi reale ca să renunţe la băutură? Da. I-a fost rușine? Da. E dependentă de alcool, deși e o femeie inteligentă și educată? Da. Ca ea, sunt multe alte persoane, dar tăcerea crește odată cu stigmatizarea. Alcoolismul e o problemă reală, care probabil există în aproape fiecare familie din România. E o problemă de care statul român nu prea se preocupă, e o problemă pe care, de obicei, nu o vedem ca pe o boală, ci ca pe o alegere personală. Îi arătăm cu degetul pe bețivi, le întoarcem spatele, îi judecăm. Iar critica este cu atât mai dură cu cât persoanele dependente sunt femei. Tocmai de aceea, Alina a ales să vorbească despre ce înseamnă să fii femeie și să fii dependentă de alcool.  La 16 ani, Alina locuia cu părinții și era elevă la un liceu din Piatra Neamț, orașul ei natal. Tot atunci, a început să bea. Mai întâi, ocazional, cu prietenii. „Cum e-n România”, spune ea, „că e normal să bei la o vârstă atât de fragedă”. Nu e nimic anormal că prima dată când a pus gura pe alcool s-a și îmbătat. Era de așteptat. Organismul nu e obișnuit, nu știi cât să bei și când să te oprești ca să nu te amețești prea tare. „Prima dată când am băut, m-am și îmbătat. După aceea, era o chestie de weekend, mai ales vara, în vacanțe. Fiind oraș mic, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea, aveam și mai multă libertate din partea părinților în ceea ce privește ora de întors acasă, locul unde te duci, oamenii cu care te duci”, povestește ea cu un ușor accent moldovenesc. După liceu, a plecat de acasă și a mers la facultate în Iași. A intrat printre (...)