De la „urăsc cărțile” la „nu mi-aș imagina viața fără cărți” sunt doar câțiva pași. Și cel puțin două identități care s-au hrănit una pe alta
Abia așteptam să stăm iar sub brad. Așezată pe spate, cu surorile gemene în stânga și în dreapta mea, eram absorbită de luminițele reflectate haotic în globuri. Sub noi era cea mai groasă plapumă, ca să nu simțim parchetul. Aveam 12 sau 13 ani ani.
Era primul an în care ai mei nu mă luaseră cu ei la cumpărăturile de Crăciun – primul semn al pedepsei. Cu o lună în urmă copiasem la Istorie, iar tata găsise fițuica în covorul din sufragerie, tocmai când crezusem că se evaporase complet. Așa că, în cea mai așteptată zi din an, am primit o cutie. Sau cel puțin asta părea de la depărtare.
După ce m-am asigurat că am numele scris pe ea, am ridicat-o, încercând să mă conving că nu are cum să le pese atât de puțin de mine. Îmi doream multe, dar sigur nu cărți, iar ei știau asta. Era al doilea semn al pedepsei – un cadou-pedeapsă – un gest pe care l-am simțit ca pe o trădare.
Mă simțeam ca un ou mutat de pe ochi direct sub jetul de apă rece. Ai mei știau că nu-mi place să citesc, așa că notele mici și năzbâtiile copilăriei erau pedepsite cu seri fără
tv și weekenduri fără ieșiri în fața blocului. Singura activitate recreativă era una impusă – cititul.
În cutie am găsit „Enciclopedia fetelor”,o încercare frontală de a mă apropia forțat de citit. Cartea te învăța, prin liste și desene americănești, cum să îți faci prietene, cum să coși un nasture, cum să treci peste o despărțire și, spre final, cum să pui un prezervativ – foaie pe care maică-mea a rupt-o de față cu mine. Mi-a promis că mi-o dă înapoi la 18 ani, dar eu am găsit-o mai repede, într-o curățenie generală în care speli seturile din vitrină pentru musafiri. Aflasem oricum tot ce era nevoie de pe coridorul școlii, în timp ce înfulecam cornul și laptele. La
vremea aia, mi se părea că viața adevărată e oriunde (…)
| 
